VREAU…
Vreau să-mi recâștig arena disipată; nefericirea nedeformată, cu maxim potențial, se joacă încă cu inima mea.
De pe insula de hârtie lansez bărcuțe, așa cum făceam în copilărie, imaginându-mi că voi călători pe ape mici și liniștite, că voi acosta la mal, unde tu mă vei aștepta, strigând: aici sunt, te aștept de foarte mult timp.
Am călătorit prin vânt și ploi, știind că, spre apus te voi întâlni, să fim nemuritorii acestei insule de hârtie, să avem o întâlnire unică, să ne iubim retrași în circumferința trasată de inimile noastre. Pare prea perfect și imaginar. E doar provocarea unui gând ce-mi aparține.
Florile, iarba, frunzele sclipesc palid, aureolate de raze pe care nu le văd. Dar le aud în murmure. O scânteie, doar o scânteie în luminișul ca o spirală întunecată. Pământul parcă se unduie, trupul meu se apleacă să strângă resturi de speranțe împrăștiate pe insula de hârtie. Mai are rost să sper? Mai are rost să te aștept? Mai are rost să cred că nefericirea va dispare și voi urma gândul inteligent că sunt, că-mi doresc, că exiști, că vei veni, că vei rămâne să te iubesc?
Inima se îngroapă într-o tăcere a nopților albe, înghețându-și dragostea, iubirea, pe o insulă de hârtie, ce se vor scufunda în oceanul veșniciei.
*Flori Gomboș*